Patru poeme din Dragoste și broccoli

Am citit undeva că Bob Dylan a scris cântecele cele mai nevaloroase Când era fericit. O soţie și doi copii, Un câine poate, o rutină convenabilă, Un foc arzând molcom care adesea te face să privești în gol. Am încercat să scriu despre ea, Versuri de o calitate discutabilă, Cuvinte care în mine ard, Însă așezate pe hârtie pâlpâie slab, Ca o flacără uitată în ploaie, care se luptă tremurând cu apa ce cade din Cer. „Sara, Sara So easy to look at, so hard to define.” Două scenarii complet diferite, dar care coexistă: Un cerb tânăr coborât din munte, străin de frica de om, Un stârc cenușiu zburând peste portul din faţa casei, - Ce pasăre măiastră, i-am spus, Independentă, inteligentă, graţioasă, dar solitară, O pasăre albastră-cenușie, Albastrul e culoarea vindecării. „Sara, Sara Sweet virgin angel, sweet love of my life.” E candidă, Ochii de un albastru-topaz fosforescent, Mari și vii. E jovială, Râde gălăgios și puţin teatral, E simţire pură și nimic mai mult. Are genele lungi, ruginii, Le-am privit crescând în timp ce o alinam, adormind-o la piept. „Sara, oh Sara Scorpio Sphinx in a calico dress.” Are un discernământ surprinzător pentru vârsta ei, Mama îmi spune că îmi seamănă mie, Decisă și neclintită în vrerea ei, Blândă și tandră în serile mov, Când ne legănăm împreună în balansoarul din camera ei Și ascultăm mierlele care și-au făcut din nou cuib în grădină. „Sara, oh Sara Glamorous nymph with an arrow and bow.” M-am gândit că e singurul suflet pe care îl cunosc de la începuturile lui, Care s-a hrănit din mine Și-o va mai face mulţi ani de-acum. Mamă, mentor, învăţător și ucenic, Îi voi fi de toate și poate mult mai mult. Sara, copila mea, Am scris cu sânge Și-am scris cu apă. Sânge de un alb-cernit, Apă de un roșu-străveziu. O încercare neizbutită, Trebuie să îmi ierţi nevrednicia. Doi ani.

Scrisul e desenul meu. Cel pe care l-am început când eram copil și nu am reușit să îl termin. Din lipsă de culoare. Scrisul sunt serile când uitam să adorm. Pentru că îmi era teamă ca părinţii mei să nu înceteze să se iubească în timpul somnului. Scrisul e strigătul meu. Un strigăt care nu strigă. Unul imperceptibil, care, pentru că a durat prea mult, s-a transformat în cântec. Scrisul e ușa pe care dacă nu aș fi deschis-o, mi l-aș fi amintit viu. Ușa pe care dacă nu aș fi deschis-o, nu aș fi scris. Scrisul e singura formă de egoism inofensiv. Scrisul e bucuria de a respira aerul de dimineaţă în Orașul-zăpadă. Scrisul e casa străbunicii unde m-am simţit în siguranţă. Și grădina cu dalii din faţa casei. Scrisul e sindromul fratelui meu pe care într-o zi îl voi înţelege. Și îl voi accepta. Scrisul sunt bărbaţii pe care i-am părăsit pentru că îmi crescuseră aripi pe care nu am putut să le ignor. Nici măcar de dragul lor. Scrisul e o formă de dragoste încă nescrisă. Trăită în surdină. Scrisul e plimbarea pe bicicletă printre câmpurile de flori. Într-o după amiază de primăvară când natura te recompensează pentru că trăiești. Scrisul sunt scoicile argintii aruncate de mare pe plaja pe care mă plimb desculţă. Scrisul e băiatul cu părul creţ în care i s-au încâlcit stele. Care își adresează întrebări fără răspunsuri. Pe care răspunsurile nu îl vor mulţumi și va rătăci în căutare de noi întrebări. Scrisul e John. Băiatul cu care am dansat vesel, spate în spate. Cel care făcea din fiecare dans un spectacol de bucurie. Și m-a bucurat. Scrisul e dăruire. Depersonalizare. Scrisul e desenul meu.

Tu îmi cunoști inima Și corpul Și dragostea de litere Și singurătatea Ochi mari, albaștri-fosforescenţi Care se aprind atunci când plânge Sau râde Păr roz, moale ca penele de păun din casa Străbunicii Mi-ai spus povestea râsului împușcat de vânător M-ai prevenit Nu am ascultat, eram prea fericită Are privirea limpede Și întrebătoare E sânge din sângele meu Și os din osul meu Azi i-am cântat colinde Mi-ai povestit despre Revoluţie Și despre copilăria ta Am vizitat unitatea militară într-un noiembrie rece, dar însorit Totul părea părăsit Gene lungi, auburn Are chipul senin, blând Și pleoapele presărate cu vene mici, de un roșu-rubiniu Ca niște fluvii reduse la grosimea unui fir de păr ca să încapă pe o hartă Tu îmi cunoști sufletul Și pielea Și firea răzbătătoare Și frica de a trăi Fiica zeului Ra.

Dor de tine și de sufletul tău frumos, Dor de tine și de mâinile tale puternice, dar blânde, Dor de tine și de ochii tăi de un albastru fosforescent, Dor de tine și de umerii tăi pe care porţi grijile lumii. Dor de tine și de buzele tale de un roz-somon, Dor de tine și de unghiile tale rotunde, tăiate scurt, așa cum îmi plac mie, Dor de tine și de privirea ta puţin abătută când ești gânditor, Sau îngrijorat. Dor de tine și de visele tale, Cele știute doar de mine și cele știute de restul lumii, Dor de tine și de cuvintele tale când povestești entuziasmat despre ce ai ascultat la radio, Și ce ai constatat în observaţiile tale zilnice. Dor de tine și de lupta ta în furtuna inimii, Și în vâltoarea pe care mintea ta o provoacă în jurul problemelor vieţii Pe care tu le analizezi cu atâta acurateţe, Ca un luptător care câștigă lupta doar dacă are strategia perfectă. Dor de tine și de discuţiile noastre aprinse despre Donald Trump, Pe care eu îl dispreţuiesc din tot sufletul. Tu nu îl aperi, dar îmi ceri să fiu obiectivă și să îmi bazez adevărul pe fapte, Renunţi puţin necăjit când îţi spun ca nimeni, nici măcar tu, nu mă poate îndrepta. Dor de tine și de smerenia cu care treci prin viaţă, Nu am mai întâlnit-o decât la monahi. Nimeni nu are atâta cumpătare, atâta răbdare, atât discernământ ca tine. Nimeni nu mi-a atins inima ca tine! Dor de tine și de dragostea ta de viaţă, O tratezi ca pe o femeie capricioasă, O asculţi, o provoci, o ignori, o iubești și o pedepsești când ţi-a ajuns cuţitul la os. Dar, mai presus de toate, o respecţi. Dor de tine și de ridurile pe care încruntarea le-a lăsat pe fruntea ta semeaţă, Locul acela pe care buzele mele l-au atins de un infinit de ori, Dar nici măcar buzele mele nu pot vindeca cicatrice lăsate de viaţă, Am încercat. Uite cum facem! Nu te mai aștept activ, însă... Las ușa deschisă la casa mea de pe malul râului. Sunt încă tânără - Și dornică să fiu mai obiectivă când e vorba de politică. Războiul cu tine e purtat și pierdut. Strategia te-a salvat. Eu nu am avut arme, viziune sau aliaţi. Am avut doar două buze pe care tu le-ai cucerit în câteva secunde în lapoviţă. Iar când am spus „Tu ești!”, ai știut. The rest is history.